Cazul îmi este cunoscut personal, este ceva ce te lasă fără cuvinte, ceva ce te face să pretuiesti cu mai multă ardoare ziua ce urmează să vina... Sa fim mai buni, un gest atât de mic, ar putea avea o putere și valoare inestimabilă, pe nume - VIAȚA...
„Sunt gata să mănânc pământ cu dinţii dacă aş şti că mă fac bine, ca să-mi pot creşte băiatul”
Pentru Natalia Malaniuc, de 27 de ani, din Chişinău, orele se scurg în defavoarea sa. Diagnosticată cu sarcom femural de gradul trei, în 2000, boala a trecut pe creier. După mai multe intervenţii, cancerul a avansat în metastază, femeia are nevoie de radio şi chimioterapie, intervenţii pentru care are nevoie de minimum 15 mii de euro plus cheltuielile de cazare şi deplasare în Turcia. Singurul sprijin al Nataliei este soţul ei, Denis, care, în ciuda faptului că suferă de displazia oaselor, lucrează în construcţii.
Marina LIŢA
Natalia Malaniuc şi-a dorit să devină medic şi să lecuiască sau să aline durerea persoanelor care suferă de cancer. „Când aveam trei ani, sora mea, Anişoara, a murit de cancer. Tot în acea perioadă, mama a fost diagnosticată cu cancer la sân. Medicii i-au recomandat să nască, aşa a apărut Tincuţa, sora mea mai mică”, începe femeia. Aceasta spune că, între timp, şi bunica ei a decedat de cancer. „Era deja în etate când a fost diagnosticată cu cancer la uter”, spune rece Natalia.Dar încercările vieţii nu s-au oprit aici. Peste două săptămâni de la ziua de naştere a Nataliei, i-a decedat mama. „Aveam 14 ani când am rămas fără mamă, cu o soră mai mică de care trebuia să am grijă. Mi-am spus atunci că voi fi medic, dar soarta mi-a rezervat altceva”, susţine femeia.
Sora, apoi mama
La un an de la moartea mamei, a avut un accident în timpul unui antrenament. „Pe la 13 ani, am început să fac rugby. La noi la şcoală era o secţie, iar eu trebuia să vărs undeva surplusul de energie. După ce a murit mama, mă implicam mai mult şi am exagerat. În timpul unui antrenament, m-am lovit la picior şi de atunci au pornit toate”, spune femeia, arătând cicatricea rămasă în urma intervenţiei chirurgicale.
„Am fost diagnosticată cu sarcom femural de gradul trei. De regulă, în aceste cazuri, piciorul se amputează, medicul care mă lecuia era tinerel, a vrut să se afirme şi a hotărât să facă operaţia. A fost prima de acest gen. În urma intervenţiei, boala „a împuşcat”, cum spun medicii. Adică a trecut la creier”, se opreşte pe un moment şi îşi trage respiraţia. „De atunci, am început să fiu pacienta Institutului Oncologic şi a celui de Neurologie şi Neurochirurgie, trecând din operaţii în operaţii”, spune Natalia.
Iubire la Oncologie
Tot la Oncologie l-a cunoscut pe Denis, care urma să-i devină soţ. „Când a fost? În 2007, am făcut prima operaţie la cap. Noi ne cunoşteam deja. Cred că prin 2004, da, sigur, 2004. E mai uşor să-mi amintesc anumite perioade din viaţă după operaţiile pe care le-am avut”, spune aceasta, răsfoind în punga unde se află istoria vieţii sale în imagini RMN, reţete şi alte acte.
„Aveam alte gânduri, nu mă gândeam la băieţi şi relaţii. De regulă, sunt mai multe persoane în etate internate, în acel an, eram un grup de tineri. Aşa că petreceam timpul jucând cărţi. Denis este un jucător bun, câştiga permanent. Am avut norocul începătorului. De atunci, am început să ne întâlnim. Au trecut deja atâţia ani, tati”, se întoarce femeia spre bărbatul care stă pe canapea.
Perfecţionism
Menţionăm că soţul Nataliei suferă de displazie osoasă. „Organismul meu nu asimilează calciu, iar oasele se macină. Acum sunt mai bine, aşa mi-a spus medicul”, susţine Denis. „A mai rămas maxilarul”, încearcă să adauge femeia întreruptă de Denis. „A spus că sunt bine, sunt bine”, intervine bărbatul, singurul care întreţine familia. Lucrează în construcţii, pune parchet laminat.
„Atunci când puteam să mă mişc, lucram şi eu. Aveam un atelier de croitorie”, spune femeia. „Era bună în ceea ce făcea. Îmi amintesc că veneam cu prietenele pe la ea şi îi arătam ce ne cumpăram. Ne arăta că aici nu e cusut bine, aici nu stă bine şi aşa mai departe”, intervine Natalia, prietena de-o viaţă a femeii.
Ionuţ
Şi-a păstrat optimismul chiar când medicii îi spuneau să renunţe. „Când am început să fiu cu Denis, am hotărât că vom avea un copil. De fiecare dată însă intervenea ceva. O operaţie urgentă şi aşa timp de cinci ani, până într-o zi, când medicul m-a îndemnat să fac testul de sarcină. Când am văzut că e pozitiv, credeam că e o glumă. L-am repetat şi a ieşit la fel. Fără să mă gândesc, am hotărât că voi avea copilul. Nu-mi păsa că mă pregăteam de următoarea operaţie, că s-ar putea să mi se agraveze starea de sănătate. Sunt femeie, eram iubită şi voiam să-i dăruiesc bărbatului pe care-l iubeam un copil. Mulţi îmi spun că trebuia să mă gândesc la copil, dar cum să înţeleagă ei prin ce am trecut eu?”, încearcă să se scuze Natalia.
Peste şapte luni, s-a născut Ionuţ, un băiat perfect sănătos. Mama însă l-a ţinut în braţe abia peste două săptămâni. „După cezariană, am fost dusă direct în altă sală pentru a fi operată pe creier. Din nou”, povesteşte femeia. „Zicea că nu va plânge, dar nu se putea opri din plâns când l-a văzut”, intervine soţul. „Era atât de mic. Nu i se vedea nici căpuşorul din căciuliţa pe care o purta”, îşi aminteşte femeia.
Între operaţii şi medicamente
Aceasta spune că se gândea că va avea o fată. „Voiam să o cheme Ana Iulia, în amintirea mamei şi a surorii care au murit. Un prieten, Vanea, îmi spune că dacă voi avea băiat, să-i pun numele lui. Mie nu-mi plăcea să-i spună toată lumea Vanea, aşa că l-am botezat Ionuţ. Îl dezmierd Nuţu”, povesteşte Natalia. „Tot pe a ei a făcut”, intervine vesel Denis.
Acum femeia se pregăteşte de operaţie. „Nu ştiu a câta, m-am oprit de numărat la a 15-a”, spune aceasta. Toate cheltuielile sunt suportate de ei. „Am făcut RMN şi am achitat 2000 de lei. Poţi să o faci şi în baza poliţei de asigurare, dar eu trebuie să fac urgent, aşa că nu am timp să aştept jumătate de an până îmi vine rândul”, spune Natalia. La aceasta se mai adaugă cheltuielile pentru medicamente. Femeia afirmă că i-ar fi mai uşor dacă ar putea să iasă afară. Blocul cu cinci etaje nu are lift, iar primele cinci scări nu au nici bară de care s-ar putea susţine să urce. „O duc în braţe de la primul la cinci şi invers. E uşurică, nu e o greutate pentru mine”, comunică bărbatul, uitându-se cu drag la femeia de care s-a îndrăgostit de cum a văzut-o.
No comments:
Post a Comment